Uitandu-ma asta-seara la un serial idiot, era clasica faza din filme, unde el si cu ea se cearta si el pleaca trantind usa (putea la fel de bine sa fie ea, nu e o conditie necesara sa fie el ), ca pana la urma, el sa ajunga sa bata la usa unei alte femei. Deci, el, nervos (ranit), pleaca sa-si caute alinarea in bratele alteia, un scenariu rasfolosit in filme, incat cam de fiecare data intuiesti acest gest lipsit de spontaneitate al personajului in cauza.
Asta imi aduce aminte de o faza asemanatoare din realitate, numai ca pentru un film ar parea cam lipsita de originalitate, dar tot ma amuza mai tare decat orice film.
Avem in scena acelasi context tensionat, cu trantit de usi si vorbe ascutite aruncate cu precizie si o evadare in goana din ambientul ostil. Printre lacrimi si nervi, la pas alert, te tot gandesti la o scapare, la ceva care sa faca click. Poate ca, numai in mintea unui om bolnav ar aparea tentatia de "hai sa facem o faza de aia rasuflata ca-n filme" si pac pui mana pe telefon si apelezi numarul cu pricina. Telefonul suna, te tot gandesti cum sa construiesti un scenariu care sa te avantajeze, esti in incurcatura, victima sau calau? Ce scenariu se potriveste mai bine, ochi de soricel sau te duci si bati cu pumnul in masa? Cum dracu' se intampla in filme? Telefonul suna, suna si nimic la capatul celalalt. Mai suni o data, iti intra direct mesageria, fuck! Parca asta nu se intampla in filme, nu-i nimic trecem la planul B. Suni la alt numar, la fel de disponibil pentru situatii de urgenta. Suna din nou, mai scurt ca data trecuta si auzi imediat vocea salvatoare, doar ca in acelasi moment o alta voce rastita iti urla in cap "ce naiba faci, te crezi in filme?" . Te dezmeticesti, iti ceri scuze pentru ora tarzie, intrebi de sanatate si inchei cu o promisiune de revedere candva. The End
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu