Etoiles sans lumiere

Azi-dimineata, de cum am iesit din scara am inceput sa alerg, 69 astepta la semafor si daca tot il vazusem, trebuia sa-l si prind. Cobor din metrou exact in dreptul scarii si incep sa merg mai alert, sa urc scarile cate doua deodata, in spatele meu se aglomereaza si nu vreau sa raman prinsa in multime. Ajung gafaind la birou.
Ma uit pe monitor, ora 6, imi indes rapid in geanta niste lucruri la nimereala si plec alergand pe culoar. Prind liftul exact la tanc, dar in lift bat intruna din picior cu ochii pironiti la butoane. Calculez, ajung la si 5 la metrou, mai fac 10 minute pana la Romana, alerg pana la Scala in alte 5 minute, deci cu putin noroc intarzii doar 25 minute la curs. Metroul il prind bine, cobor la Romana, urc in fuga scarile fixe, pe cele rulante lumea s-a instalat pe ambele parti, asa ca m-am reorientat. Ma strecor printre toti gura-casca ( indienii au spectacol ), ma pliez pe dupa toate galetile cu flori, incercand sa evit aglomeratia de pe trotuar, e verde palpaind la semafor, eu pun piciorul pe trecere pe rosu, dar nu conteaza, inaintez cu succes. Incep un maraton, demn de un kenyan, cand pe trotuar cand pe strada, ajungand astfel la 6.20 in amfiteatrul Puskin. Intru fara sa fac zgomot, ma asez in banca, exact langa usa si-mi trag sufletul timp de o ora si jumatate. Respira!
Chanson d'amour! O mica secventa din Ce n'est pas un chanson d'amour al meu, dar chanson-ul fiecaruia dintre noi s-a intamplat asta seara in Fabrica. Aici ne regasim, in Bucurestiul nostru drag, gri, aglomerat, invadat de maidanezi si... noi alergand. Spre ce? Spre toate locurile, pe care le cautam si spre toate lucrurile la care renuntam. Mergand inainte, lasi mereu ceva in urma. Unde e timpul? Nu asezat in paginile unei agende, cuminte cu liniute de la 12-14, de la 15-17, sau citit in Compact intre 3 statii de metrou, nu-l vrei asa... .
" In Bucuresti toti avem bulina rosie, la primul cutremur disparem. "