Postare ce a urmat a fi completata mult mai tarziu, din lipsa de timp, lipsa de cuvinte, pur si simplu din lipsa de oameni.
Apartamentul 55 nu a fost niciodata o casa inchisa. A fost pentru ceva vreme o casa goala, cu doua fotolii si un pat fara saltea, cu trei scaune si o oglinda din fier forjat, a inceput in doi, a cautat un al treilea si a acceptat chiar si o a patra. In doi, in cinci, in noua au incaput dintotdeauna povestile, au fost zmei, printese si balauri.
"Apartamentul traieste prin voi, e ceva magic in el, toti ceilalti sunt pasageri, doar chriasi, voi ii dati viata." El era
Alex si o spunea cu atata convingere incat il si credeam.
Alex era un nebun frumos. Scria scrisori ce incepeau cu "dragele mele" si se incheiau cu "şakadâm, şakadâm". Iubea cu voce tare si nu se sinichisea de nimeni. Te facea sa crezi ca ti-a cumparat cel mai frumos cadou si te trezeai cu cea mai "incantatoare" vaca zburatoare din Budapesta. Alex era putin din toti, exceptand banalul.
Au ramas lucruri nefacute si atat de multe nespuse. Un concert la ateneu, un bairam in Ferentari, o excursie la munte, un proiect artistic maret, petrecerea de ziua imaginata si multe nopti fara telefoane in miez de noapte.
Ti-am cumparat lalele albe si habar n-avem daca ti-ar fi placut, n-am apucat sa vorbim despre flori. Ne-am imbracat in negru si am ascultat o slujba, in mijlocul careia cu siguranta ai fi izbucnit in ras. Te-am condamnat in gand, dar am tinut lumanarea aia aprinsa pana n-a mai avut ce arde.
Am pierdut o poveste. Am pierdut un "
Te inseli, totul e vesnic." Am pierdut un "Va iubesc dragele mele!".
Ti-am scris si un blog patetic, tocmai din cauza ca nu stim sa pierdem. Noi glumim si cadem in picioare, nu ni se intampla sa pierdem oameni, tu erai Alex si noi radeam, parca asa functiona.
Nebunii iubesc mai frumos. Noi n-am inteles.
Postări
