Vulcanul, al carui nume nu-l pot pronunta

Probabil ca pentru multi vulcanul Eyjafjallajokull nu are are nici cea mai mica importanta si e si normal, nu zbori, nu te afecteaza. Vineri la 17.10 am avut zborul spre Roma Fiumicino, duminica la 18.50, ora Romei, trebuia sa fi avut zborul de intoarcere. Nici acum nu stiu de ce spatiul aerian a stat doua zile si jumatate inchis si de ce tocmai duminica s-au efectuat zboruri de testare. Noi am fost printre "norocosii" care au avut doar o zi amanare si care au ramas blocati in aeroportul din Roma si nu altundeva. Ma indoiesc ca la Baneasa sau la Otopeni s-au luat cele mai mici masuri in interesul celor carora li s-a anulat zborul. Vineri, cand am plecat spre Roma, scandal in Baneasa si tipete de ambele parti, oamenii, care erau disperati ca nu mai pleaca pe o parte, si personalul aeroportului pe de alta. Era de vis.
Nici in Roma lumea nu era in extaz, erau oameni care aveau deja doua, trei zile la activ de cand asteptau sa plece, deci, situatia era destul de disperata si acolo. Dar, nu tipa nimeni la tine si nu te dadeau la o parte de parca erai un gunoi care ocupa aeroportul. Terminalul 2 al aeroportului din Fiumicino a fost transformat practic in "hala de dormit".


30 de ore de asteptare, timp in care am fost ca intr-un montagne russe; cand eram acolo sus si credeam ca in sfarsit plecam, cand ne prabuseam si ne sfaramam in zeci de bucati, nu, nu plecam inca. Duminica pe la 18 ne spuneau ca luni sunt sanse mari sa plecam, apoi se instaura panica, ca s-ar putea inchide aeroportul din Roma si ca blestematul ala de vulcan erupe in continuare, e posibil sa se prelungeasca la nesfarsit. Sunam in disperare si scriam mesaje, vrand sa aflam ceva sigur. Luni dimineata aflam ca s-au deschis aeroporturile din Timisoara si Arad. Suntem in extaz, inca un pas pana la Bucuresti. La 12 aflam, ca Emil Boc a declarat ca Baneasa si Otopeni sunt deschise. Avem sperante. Totusi, zborul de ora 14 din Roma spre Bucuresti e anulat. Nu mai zice nimeni nimic, nu mai speram, nu mai credem, pur si simplu ne taram prin aeroport si fixam tabelele cu zboruri, jumatate din ele trecute cu rosu, anulate. Zborul spre Bacau de la ora 16, anulat, totusi cursele Cluj-Roma sunt trecute ca in desfasurare. nimic despre Bucuresti. Stam si numaram minutele, peste jumatate de ora ar trebui sa facem check-in-ul, dupa noul program. Peste inca o jumatate de ora aflam ca la 288, 289 si 290 se efectueaza check-in-ul pentru Bucuresti. Nimeni nu zice nimic, indraznim sa zambim, dar nu mai mult. De la 18.50, ora de plecare se muta la 19.50.La ora 17 check-in-ul inca nu e deschis. Asteptam confirmarea ca avionul a decolat din Romania, avem sufletul la gura si stam sprijiniti de bagaje. La un moment dat se anunta ceva, cineva striga din spate "Nu" si lumea se panicheaza. Stam si ne uitam dezorientati in jur, ca mai apoi sa ne spuna ca 290 e inchis si check-in-ul se efectueaza doar la 289 si 280. Nu mai rezistam mult, avem nervii intinsi la maxim si toata lumea face pronosticuri, noi nu mai avem demult energia pentru asa ceva. La 18.30 se deschide check-in-ul, la 18.46 avem biletul de decolare cu loc si tot, inca suntem sceptici, in avion o sa ne linistim. la 21.12 decolam in sfarsit. La 00.23 aterizam pe Baneasa. Un sentiment mult ravnit in ultimele doua zile ni se citeste pe fata. Acasa.
Un mic moment artistic al "colegilor de celula" din Portugalia, care stateau de vreo doua zile in aeroport si din pacate i-am lasat tot acolo.

Londra, Paris si n-am cuvinte

Cum ar spune Ale, sa ne mutam in Londra si sa mergem in vacanta la Paris.

As putea sa povestesc trei zile despre Londra, despre Paris, despre granita dintre Luxemburg si Germania, despre Cosmopolitanul nemtesc ( revista ), despre undele de radio ale Austriei care acapareaza teritoriul maghiar, despre tiganii care fac bisnita cu vigniette la granita Romaniei, despre cum iti consumi toate gloantele incarcand un pistol imaginar.

Dar in schimb o sa povestesc pe scurt despre lucrurile la care inca ma mai gandesc. Cand vezi pe strada ca scrie look right, look left, ai impresia ca scrie pentru prosti. Niciodata n-am fost mai atenta cand trebuia sa traversez, de fiecare data eram derutata si cautam pe jos sa vad unde trebuie sa ma uit. E incredibil sa observi cum automatismele te controleaza intr-o asa mare masura incat iti pierzi simtul orientarii, te simti ca un robot caruia i-au fost schimbate setarile. La Tate Museum, am orbecait in intuneric si iarasi am intrat in panica, mi s-a parut geniala opera lui Miroslaw Balka, aici nu prea am ce povesti, e de trait pe propria piele si apoi fiecare poate trage niste concluzii despre cum reactioneaza in fata necunoscutului. La o temperatura de 5 grade, fetele erau incaltate in sandale, chestia asta am observat-o si-n Italia, ningea iar ele aveau in picioare balerini. Or fi stiind ele ceva ce noi nu stim. Au aceleasi please la tot pasul, precum au nemtii bitte, incat te simti prost ca tu nu-l prea folosesti. Au un umor la care doar ei rad cu pofta, in schimb tu zambesti numai cand ii vezi cat de tare se amuza si la auzul unor expresii de parca ar fi desprinse din filme, prea suntem obisnuiti cu americanismele, ar trebui sa mai bagam cate un bloody sau un rubbish in vocabularul nostru. Solutia nebautorilor de cafea e ceaiul cu lapte, iar englezii il fac cel mai bine. Camden Town e tot ce ti-ai putea dori, pentru el cu siguranta ne vom intoarce cat de curand.

De Paris m-am indragostit si punct. Ce e frustrant e ca, trebuie sa accentuezi corect sunetele, daca nu o faci, nu inteleg si mai bine vorbesti direct in engleza. Mai povestim pe parcurs, cand adaugam si cateva poze.

Pentru ca la asta ne pricepem cel mai bine

Specialitatea noastra e sa plecam. Stiu, am facut promisiuni, am zis gata, trebuie sa ne facem putina ordine in gospadarie ca nu se mai poate, plecam si la intoarcere iar sunt toate vraiste. Era gata, pana ieri cand am vazut biletele la wizz air spre Londra.
De ceva vreme vrem sa ajungem la Londra, dar din diverse motive tot am amanat-o, nu acum ca nu e timp, nu atunci ca nu avem bani, nu, nu, nu. Iar acum, da, da, da! Plecam la Londra si pentru ca o bucurie nu vine niciodata singura, se pare ca vom ajunge si la Paris.

Nu ne sperie ploaia, nu ne sperie nici inceputul de iarna, nu ne sperie nimic!

Budapesta - Bratislava - Praga - Cracovia

Iubim Budapesta pentru spatiile verzi, cel mai bine se doarme pe iarba. Am aflat ca Dracula e ungur, stim niste locuri ideale pentru gay, unguroaicele sunt frumoase si dezinhibate, iar istoria inca mai da nastere la polemici aprinse.



E mica, dar e capitala. Bratislava e orasul in care turistul tipic stationeaza doua-trei ore in drum spre Viena, iar austriecii vin aici ca sa bea cea mai ieftina bere. Slovacii nu te primesc cu bratele deschise, mai mult evita contactul cu turistii, iar orasul iti da impresia de conservativ, dar in schimb poti oricand conta pe americani, sunt destul de numerosi.


Praga, orasul cel mai asteptat. Cea mai mare greseala pe care poti sa o faci, e sa vizitezi Praga vara. Sute de mii de grupuri de turisti se opresc in mijlocul strazii holbandu-se toti in aceeasi directie. Ingrozitor! Nu poti respira de turisti. Intr-un octombrie sau un noiembrie sper sa gasesc Praga pe care mi-am imaginat-o. Noaptea, Praga este incredibila.



In Cracovia intalnesti cei mai interesanti oameni: Stefan actorul, Katerina care stie 15 limbi straine, echipa de la Google ( Karolina, Bogdan, Charles, Boris ), Janek, geograful, Paulina de la bucatarie, care prepara cea mai rapida bautura. In Cracovia nu trebuie ratat Bunkier Sztuki si bineinteles Kazimierz.



A fost mai mult o aventura decat o calatorie, uneori am crezut ca nu e adevarat, alteori te saturai sa vezi alte biserici, alte monumente, poze peste poze, dar mai ales au fost oameni, si nicicand n-a fost mai adevarata zicala "oamenii fac locul".

U2 Berlin, Galaktisch Gut!

Cum a fost concertul? Galaktisch Gut! ( ca sa preiau titlul unui ziar berlinez ).
Indiferent ca erai sau nu fan U2, merita din plin acest concert. Sunt profesionisti, un pic aroganti, dar isi stiu meseria. Au o echipa in spate foarte bine pregatita, ei care nu se joaca cu ceea ce fac si bineinteles fani pe masura. A fost un show fara cusur.
Nu mi-a fost teama ca Bono nu va fi in forma sau ca Bono n-ar avea voce sau mai stiu eu ce. Nu, nimic din toate astea, mi-a fost doar teama ca vor face un show regizat, prea putin spontan si cumva rece. A fost un show adaptat, ca sa-i zic asa, la nevoile Berlinului, ceea ce nu a fost rau. A tinut Bono un discurs la un moment dat despre maretia acestui oras, la care subscriu cu toata convingerea, indemnurile la solidaritate prezente ca intotdeauna, desi m-as fi putut lipsi in a-i canta lui Nelson Mandela " Happy Birthday ", but what the hell daca trebuie... .

Punctele forte ale acestui concert de neuitat au fost fara dubii, scena si publicul. Intr-adevar arata ca o nava spatiala, iar ceea ce ne-a oferit pe parcursul a 125 de minute a fost incredibil, iar publicul, a fost unul viu, care stia pentru ce a a venit si a stiut sa faca atmosfera la care fiecare viseaza la un concert.
Show-ul regizat de care spuneam un pic mai sus, s-a simtit la un moment dat si a durut, nu pot sa neg. Asa cum se observa si-n filmuletul de mai jos, melodia Stay s-a incheiat cu uralele intregului stadion, ca deh, melodie compusa in Berlin, si publicul entuziasmat a continuat sa mentina ritmul si sa cante chiar dupa ce melodia se terminase. Ma uitam cu inima plina in jur si vedeam tot stadionul cantand intr-un suflet, de cand asteptam eu asta intr-un concert, cand se aud acordurile de la "Where the streets have no name" , au inceput o noua piesa in timp ce publicul inca mai canta de mare zor. A fost momentul in care mi-ar fi placut sa am o rosie la indemana si sa o arunc pe scena. A durut!

Ce-as putea sa spun despre albumul nou, Achtung baieti, e o mare porcarie! N-a miscat nimic in mine nici in varianta live, la Moment of surrender a fost o speranta dar slaba. U2 inseamna Sunday Bloody Sunday, Beautiful Day, One, With or without you, Where the Streets have no name, si piesele din acea epoca nu melodille astea fade care n-au absolut nimic, decat pe ei in rol principal.
Cu minusuri, cu plusuri a fost deocamdata cel mai tare concert la care am fost, a mi se ierta subiectivismul. Desi am incercat sa fiu obiectiva si i-am criticat acolo unde nu mi-au placut, dar la With or without you, my heart melt si cu siguranta cea mai buna varianta la With or Without You a 360 Tour-ului va ramane cea de la Berlin, n-are cum sa fie altfel. Raman cu amintirea celor 90,000 de oameni cantand intr-un suflet pentru cei 4 aflati pe o scena iesita din limitele realului. As fi aplaudat pana dimineata doar sa mai vina sa mai cante macar o melodie.


P.S. Mi-ar fi placut sa am doi metri jumate ca sa nu filmez chiar toate cheliile care-mi ieseau in cale, dar c'est la vie.!

Der Himmel über Berlin

Sa povestesc despre Berlin pana reusesc sa pun la punct materialul filmat la concert.
Cand am ales Berlinul, n-am stat o clipa pe ganduri, am zis da din prima si asta a fost. In schimb lumea a fost sceptica in privinta alegerii mele. Iar, cand am cautat un ghid despre Berlin am avut ceva de munca printre toate ghidurile cu Roma, Barcelona si Venetia, pe care le gasesti pe toate drumurile. Romanii nu sunt fani Germania, exceptie fac doar Mercedes si Audi.
Cum e Berlinul? Un oras respirabil, fara claxoane, cu un gazon la care visez in fiecare seara cand ma intorc acasa, cu o terasa pe malul raului Spree, unde am baut cel mai bun Apfelsaft, cu bitteschön la tot pasul, cu oameni la 40 de ani mai ciudati decat pustii de 16, cu un cult al parului ras si un blond in cel mai natural mod.
In Berlin vremea se schimba precum culoarea semaforului, acum e cald iar peste 5 minute ploua de matura tot in cale. Umbrela nu e foarte practica, un balon de ploaie, in schimb, e tot ce ti-ai putea dori. Ajungi in orice colt al orasului in maxim 30 de minute, de oriunde poti sa faci o legatura cu S-Bahn-ul ( trenul ) sau cu U-Bahn-ul ( metroul ).Ca o paranteza, azi am aruncat o privire peste noua harta de linii de metrou a Bucurestiului si mi s-a parut o gluma in comparatie cu cea nemteasca.
Practic, nazismul n-a existat in Berlin. Am vazut un singur afis, pe care era mentionat Hitler, si atat. In schimb Zidul Berlinului e foarte popular, bucati din zid "autentice" sunt de vanzare la toate gift shop-urile. Au o istorie care atarna greu si care ii condamna, iar ei tocmai asta incearca sa ascunda, nu cred ca vor sa fie aratati cu degetul chiar in propria lor tara. Memorialul Holocaustului din mijlocul Berlinului spune multe iar asta nu mai au cum s-o mai ascunda. Cel putin, asta e impresia pe care mi-au lasat-o cele cateva zile petrecute in Berlin.
Berlinul e un oras cu un trecut bine inradacinat in prezent, e orasul unde le gasesti pe toate, e modern, e istoric, e comunist, e nazist, sunt blocuri, sunt cladiri de sticla impresionante, e roman, e grecesc, sunt domuri, sunt zei, sunt ingeri.
Berlinul e orasul unde as putea locui, m-as intinde pe iarba din fata Domului Berlinez si m-as uita la cer.
Cerul chiar are alta culoare in Berlin!



P.S. In Bucuresti nu m-am uitat niciodata la cer.

AC fucking DC

"Who's singing tonight? AC fucking DC man!"

Barcelona, 7 iunie, Estadio Olimpico de Barcelona

Recunosc am fost unul dintre putinii oameni care s-au bucurat cand au auzit ca e o mare teapa AC/DC la Bucharest Rock Festival, desi ma gandisem si eu sa-mi cumpar bilete. Sa nu mai rasucesc cutitul in rana, stiu ca pentru unii a fost dureros.

Revenind la Barcelona in ziua de duminica, a fost invadata de tricouri negre, AC/DC era imprimat in toate modurile posibile si purtat de persoane care de care mai diferite. Erau impanziti peste tot, culmea a fost ca am intrat in Hard Rock Cafe si la un moment dat s-a difuzat o piesa de-a lor si a "explodat" deodata cafeneaua, era incredibil ce se intampla, de parca toata barcelona ar fi fost implicata in acest eveniment. A fost un preambul foarte interesant si te simteai nemaipomenit stiind ca iei si tu parte la acest eveniment care se anunta. In Bucuresti n-am vazut asta inaintea niciunui concert, doar in Sibiu la Art Mania a fost ceva asemanator, dar avand in vedere ca era un festival de 3 zile si orasul destul de mic, era oarecum justificat prezenta blackerilor pe strazi.

Concertul era programat pentru ora 22, am ajuns acolo pe la 16, erau cozi imense se intra pe mai multe parti, depindea de locul unde aveai biletul, dar asta am aflat doar dupa jumatate de ora de stat la coada, obisnuita cu modul de intrare din Romania. Norocul meu ca am stat la coada care a trebuit, iar dupa o ora am intrat si pe stadion. Ceea ce m-a asuprins a fost controlul superficial pe care il "executau", puteam usor sa strecor vreo doua cutii de bere sau orice fel de alcool si foarte amuzant a fost faptul ca avand in posesie o camera de fotografiat semi-profesionista s-au uitat asa un pic mai urat la mine si mi-au spus sa o las la "cocineria". Habar n-am ce era aia, cert e ca am trecut fara nicio grija, luand bineinteles camera cu mine, nu am lasat-o la nici o cocinerie si n-am avut nici cea mai mica problema.

Stadionul destul de mare, desi mai mic decat ma asteptam, aveai posibilitatea sa alegi tribune sau gazon. Asta mi s-a parut ciudat, ca locurile din tribune exact din dreptul scenei erau libere si puteai sta acolo daca nu-ti placea pe gazon. Tribunele laterale au fost pline ochi iar pe gazon nu aveai unde arunca un pai si o diversitate culturala incredibila. Germanii sunt cei mai galagiosi, spaniolii foarte freaky imbracati, fetele mai ales, sunt rau tulburate saracele si miros de iarba peste tot; erai high doar cat respirai.

Trupa din deshidere nu a reusit sa atraga foarte mult atentia, nici nu i-am retinut numele, si-n plus stateau prost cu sonorizarea, se auzea ca dintr-un butoi. Noroc ca AC/DC nu au avut aceleasi probleme, au inceput la 22 fix ridicand publicul in aer si scena in flacari. Au fost doua ore ca la carte, dupa un program foarte bine pus la punct, un show regizat pana la cel mai mic detaliu, oricat de mult ne-ar placea sa credem ca e improvizat stim foarte bine ca muncesc din greu ca sa avem parte de un astfel de apectacol "spontan".

Au inceput cu Highway to hell, publicul canta intr-un suflet, doar ca aplauzele durau cam putin pentru gustul meu, in schimb se canta ca pe stadion, imediat ce se asternea linistea ai fi crezut ca esti la un meci de-al Barcei. Spaniolii mi s-au parut cuminti cumva, nu se exteriorizau foarte puternic, erau acolo aliniati, toti al locul lor si strambau din nas cum dadeai un pic mai tare din coate. Norocul nostru ca am fost inconjurati de austrieci si francezi si au stiut foarte bine sa-si delimiteze spatiul.

Nu faceai diferenta intre piesele de pe noul album Black Ice si intre cele consacrate, erau cantate cu aceeasi verva si la fel de bine cunoscute de catre public. Ceea ce m-a impresionat si mi-a dat si un sentiment de frustrare totodata ca nu am doi metri, au fost proiectiile si jocurile de lumini de pe scena. Atat vizual cat si auditiv am avut parte de un spectacol pe care in Romania nu l-am intalnit la niciuna dintre trupele care ne-au trecut pragul. In mijlocul scenei a fost pozitionat the Rock'n' roll Train, doua ecrane care au devenit unul in a doua jumatate a showului , altele doua lateral, totul iti dadea impresia de ireal, tot ce se intampla pe scena era proiectat la dimensiuni fantastice. Un show profesionalist sub toate aspectele.

Desi multa lume l-a contestat pe Brian Johnson, pentru mine vocea lui inseamna AC/DC. Nu cred ca am auzit vreo piesa de-a lor cantata cu Bon Scott, dar timbrul vocal aspru al lui Brian il recunosc oriunde si stiu ca e AC/DC. Brian Johnson e solistul atipic carevnu comunica foarte mult cu publicul, dar totusi nu-ti da impresia de raceala, il simti acolo trup si suflet pentru tine care urli ca un disperat din tribune.

Senzatia serii, dupa parerea mea a fost Angus Young, cu stripteasul lui aratandu-si chilotii inscriptionati AC/DC, cu un du-te vino incontinuu pe scena, oarecum neincapatoare pentru el, cu solo-urile de chitara perfecte si cand te gandesti ca toate astea la 54 de ani. Vazandu-l iti era frica pentru el, sa nu cada sa nu-si rupa vreo coasta sau ceva, la cat de firav pare, dar e cel mai bun exemplu ca aparentele inseala si o viata de muzica nu se sterge cu trecerea unor ani.

A fost un concert plin cu de toate, nostalgicii si-au regasit vechea trupa la fel de vie ca-n tineretea lor zbuciumata, cei mai tineri au asistat la istorie, iar cei care nu-i cunosteau cu siguranta ii vor sti de acum inainte.

Totusi m-a incercat un sentiment de regret atunci cand au cantat " For those about to rock we salute you" , mi-ar fi placut ca in loc de Barcelona sa aud Bucuresti, mi-ar fi placut sa-l vad imbracat pe Brian Johnson cu tricoul nationalei si nu cu tricoul Barcei, dar cum Romanica mitica mai are mult pana se face mare, mergem si urlam in alte tari. Asa ca la munca voinicii mei cu stadionul ala care se tot anunta a fi si a nu fi!

Şerefe

Istanbul, Constantinopolus si inimile noastre vorbesc turca.
Cum a fost la Istanbul?
Aveam in plan sa tinem un jurnal de calatorie, dar a ramas doar in plan. Cand te culci la 4 juma cand incepe prima Ṣalāt a zilei, ca mai apoi la 8 sa fii in picioare, nu prea iti mai arde de jurnale.
Am plecat cu foarte multi de nu, nu puneti mana, nu intrebati, nu faceti aia, nu clipiti, nu respirati, daca se intampla ceva inchideti ochii si fugiti. Ar fi fost interesant sa vezi Istanbulul cu ochii inchisi, thanks mom!
N-am respectat niciuna din indicatiile de mai sus si draga mama n-am plecat cu un grup de turisti, am colindat Istanbulul de capul nostru, am stat la niste turci si nici nu stiam unde e Ambasada Romaniei.
Deci, ceai in timpul zilei, efes pilsener pe seara, iar spre dimineata bazooka. Hai sa facem Bosfor din Dambovita, sa punem un feribot in loc de 41, sa scoatem lumea de la metrou si sa o lasam sa urce sapte dealuri in fiecare zi, sa inceapa sa bata toate clopotele bisericilor de 5 ori pe zi la aceeasi ora, ce viata ar mai fi in Bucuresti!
Schimbam continentele zilnic, ne trezeam in Asia si ne culcam in Europa. Femei cu capetele acoperite, barbati cu mustati generoase, o limba al dracu' de neinteleasa si o engleza rar cunoscuta, in schimb comunicam mult din priviri si gesturi. Kadıköy a fost Drumul Taberei, Taksim al lor Piata Universitatii a noastra, dar Grand Bazaar nu e Europa si nici nu e chiar asa de grand. Siskebab cum nu am mai mancat, o baclava cu lapte de la mama ei, chelneri extrem de amabili si culmea chiar fara sa le lasi bacsis. Ciudat, un termen preluat din turca, dar nu foarte popular la ei.
Istanbul, o alta lume, atunci cand o traiesti ca un "istanbulian" adevarat. Istanbul nu inseamna numai moschei, monumente istorice, plimbari pe Bosfor si o sumedenie de sortimente de rahat. Istanbulul asa cum l-am cunoscut noi, a fost insotit de ceai si de baieti cu nume greu de retinut. Au fost multe bodegi ascunse printre stradute cu mancaruri delicioase, o cafenea incredibila undeva sus de unde vedeai intregul oras, picioarele podului peste Bosfor care isi schimba culorile, autobuze la 4 dimineata pline ochi numai cu barbati, lipsa cosurilor de gunoi, narghilea de menta si trandafir, salvari, viitorul ce se ascunde pe fundul cestii de cafea, Hagi cel mai iubit fotbalist si cate multe altele.
Istanbulul ni s-a aratat asa cum ii este lui mai bine si noua ne-a placut, de aceea o sa ne si intoarcem de fiecare data cand o sa avem ocazia. Sunt si parti nu tocmai roz, despre care povestim intr-o alta zi.
Urmatorul tren? Spre mare, birjar!

Istanbul .exactly the place we wanted to go

Am primit misiunea de a scrie despre viitoarea noastra excursie la Istanbul. Asa ca, draga mama, draga tata nu ne asteptati de Paste acasa, pentru ca zburam la Istanbul. Suportam toate siropeniile ce se anunta saptamana viitoare, suportam si floricelele si tot circul de luna martie, suportam totul dintr-un singur motiv: plecam in sfarsit intr-o calatorie pe care o planificam de ceva vreme.
E drept in criza ce suntem, noi ne-am adancit si mai mult in ea. Numai minunatul Tarom are curse spre Istanbul, asa ca ne cam bate un vant aspru de primavara prin buzunare. Dar nu conteaza, totul pentru un scop. Minunate cum suntem, meritam o vacanta. Deci in saptamanile ce urmeaza singura noastra distractie va fi belly-dance-ul pe care o sa-l exersam in dormitorul nostru fara perdele.

Cu chef si voie buna

Sufrageria: "Una merda de vacanta si inca nu s-a terminat!".
Dormitorul: " Gata, aterizam pe Baneasa, suntem deja in Bucuresti? La dracu! Pot sa ma intorc? Pot sa-mi iau concediu medical, fara plata, oricum, numai sa-mi iau?"

De fapt trebuia sa incep cu: La multi ani cu sanatate!

Da, ne-am intors cu bune si cu rele. Avem vesti: ninge pana si la Venetia, ingheata apa chiar si-n Venetia si poate fi al dracu' de frig. Se deschide un Hard Rock Cafe, exact cum iesi din Piata San Marco, print-o crapatura de geam am putut vedea un disc de platina al celor de la Oasis si am mai zarit o rochie albastra pe un manechin, dar din pacate n-am putut deslusi posesoarea(posesorul).
Noaptea, pe ceata, Venetia nu e nici mai frumoasa, nici mai palpitanta, e doar creepy. Gondolele sunt toate la "depou", doar un temerar ratacit mai tulbura apele, luminandu-si calea cu o lanterna.
Si cum bine intreba un turist: "Where is the night life in Venice?". Prin toate stradutele, pe care se merge in stil indian, n-am descoperit niciun rave party, doar nelipsitul acordeon s-a auzit pentru cateva minute.
Dar... a nins ca-n poveste dintr-un an in altul, s-a auzit Vivaldi , s-au vorbit nenumarate limbi,
sa nu uitam ca s-a vazut si Marea Adriatica, intr-un oras plin de palmieri ( Pescara ), s-a baut sampanie de la necunoscuti, s-au mancat si sarmale si lasagna, iar in rest, ca de obicei: grazie, Auguri, Buon Anno!, ah si nelipsitul brad, prezent ca-n fiecare Craciun petrecut "acasa".

Concediul s-a terminat, asa ca:

La anu' si la multi (b)ani!

" Ai inchis apa?"
" Ai verificat gazul?"
" Hai, ca am chemat liftul, haideti azi!"

Apartamentul 55 si-a stins luminile, si-a facut un geamantan mare si pleaca in vacanta. Plecam in cautarea lui quelque chose, il capturam si-l bagam in traista sa ne ajunga pentru tot 2009.
Ne intoarcem cu poze, cu povestea originala a lui Romeo si-a Julietei, cu paste, cu multe condimente, cu sfaturi parintesti, cu promisiuni de mai bine si energie cat se ne ajunga pentru Paris, Budapesta si (speram) Londra.
Nu-i asa ca 2009 va fi un an mare? In criza ce-i drept, dar mare ;)!


P.S. Draga Mos Craciun,
Ti-am lasat un biletel pe masa din bucatarie, n-ai cum sa-l ratezi, e langa paharul cu vin.