un cuvânt pe zi

SIMPLÍST, -Ă, simplişti, -ste, adj. 1. (Despre concepţii, raţionamente, metode etc.) Care consideră lucrurile superficial, unilateral, neglijând uneori aspectele esenţiale. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Care este lipsit de complicaţii şi de subtilităţi intelectuale; care judecă în mod simplist (1) sau face dovada unei astfel de judecăţi. - Din fr. simpliste.

Dacă pun o întrebare, trebuie să capăt şi un răspuns.
Dacă mănânc, mă îngraş.
Dacă greşesc, trebuie să plătesc.
Dacă sunt rea, nimic bun nu mi se va întâmpla.
Dacă nu ştiu să ascult, nu voi fi ascultată.
Dacă merg la doctor, îmi va da un diagnostic.
Dacă merg la preot, îmi va alina suferinţa.
Dacă nu învăţ, nu voi ajunge mare.
Dacă muncesc, voi avea bani.
Alb spre negru e cenuşiu.

Ziarul de joi cu film

Azi dimineata in 41:

" Libertatea, Click, Can Can, Gazeta, ( pauza ), Dilema avem! "

Se pare ca Charlie Chaplin circula cu 41.

oameni cu probleme

Am oameni in jur si toti au probleme. Probleme ambulante, asta sunt; imi scriu pe mess in spatele unei fete zambitoare, imi vorbesc zilnic afisandu-mi o indiferenta , care mascheaza de fapt urlete si pumni, sau pur si simplu, ii gasesc captivi printre fantasme. Am spus astazi, "da-ti timp, fa-le treptat" sau "du-te si pune piciorul in prag" si deja ma simteam falsa, gandindu-ma la cum as putea pune eu, asta in aplicare si n-am gasit nici un raspuns. Pot sa dau o mie de replici terapeutice si sa ma joc de-a "umarul pe care poti plange", dar nu as face nici o diferenta. Mi-am infranat zeci de impulsuri astazi, neluand telefonul in mana si nescriind mesajele pe care le concepusem din nevoia de consolare sau din iluzia de rezolvare a problemelor partial fictive, partial dureros de prezente. Poate unele s-ar dizolva doar cu un singur telefon de genul, uita-te pe geam si vezi ca e soare, sau cu o o imbratisare scurta si atat, s-au dus.

Stiu ca nu e simplu, iar eu nu sunt acolo in forma in care tie ti-ar fi mai usor sa infrunti cotidianul, nu pot sa dau acel telefon salvator si nici nu pot face ca oamenii sa dispara, stau in umbra si astept sa treaca.

Oamenilor cu probleme le urez somn usor!

compromis

Sa construim castele cu zece mii de turnuri, si din fiecare turn ai vedea cate un colt de lume. Ai sta si ai contempla universul, iar eu as urca sute de trepte in fiecare zi pana la tine.

Hai sa zburam cu balonul, ai avea liniste, iar eu as avea de fiecare data alt loc. Am ateriza printre copaci si am dormi pe iarba, te-ai vindeca de claustrofobie si toate alergiile ti-ar disparea. Am zbura deasupra podurilor si mi-as invinge teama de apa, as privi in jos si nu mi-ar fi frica ca ne prabusim.

Prefer aerul, zidurilor. Cum facem dintr-un castel un balon?

Vulcanul, al carui nume nu-l pot pronunta

Probabil ca pentru multi vulcanul Eyjafjallajokull nu are are nici cea mai mica importanta si e si normal, nu zbori, nu te afecteaza. Vineri la 17.10 am avut zborul spre Roma Fiumicino, duminica la 18.50, ora Romei, trebuia sa fi avut zborul de intoarcere. Nici acum nu stiu de ce spatiul aerian a stat doua zile si jumatate inchis si de ce tocmai duminica s-au efectuat zboruri de testare. Noi am fost printre "norocosii" care au avut doar o zi amanare si care au ramas blocati in aeroportul din Roma si nu altundeva. Ma indoiesc ca la Baneasa sau la Otopeni s-au luat cele mai mici masuri in interesul celor carora li s-a anulat zborul. Vineri, cand am plecat spre Roma, scandal in Baneasa si tipete de ambele parti, oamenii, care erau disperati ca nu mai pleaca pe o parte, si personalul aeroportului pe de alta. Era de vis.
Nici in Roma lumea nu era in extaz, erau oameni care aveau deja doua, trei zile la activ de cand asteptau sa plece, deci, situatia era destul de disperata si acolo. Dar, nu tipa nimeni la tine si nu te dadeau la o parte de parca erai un gunoi care ocupa aeroportul. Terminalul 2 al aeroportului din Fiumicino a fost transformat practic in "hala de dormit".


30 de ore de asteptare, timp in care am fost ca intr-un montagne russe; cand eram acolo sus si credeam ca in sfarsit plecam, cand ne prabuseam si ne sfaramam in zeci de bucati, nu, nu plecam inca. Duminica pe la 18 ne spuneau ca luni sunt sanse mari sa plecam, apoi se instaura panica, ca s-ar putea inchide aeroportul din Roma si ca blestematul ala de vulcan erupe in continuare, e posibil sa se prelungeasca la nesfarsit. Sunam in disperare si scriam mesaje, vrand sa aflam ceva sigur. Luni dimineata aflam ca s-au deschis aeroporturile din Timisoara si Arad. Suntem in extaz, inca un pas pana la Bucuresti. La 12 aflam, ca Emil Boc a declarat ca Baneasa si Otopeni sunt deschise. Avem sperante. Totusi, zborul de ora 14 din Roma spre Bucuresti e anulat. Nu mai zice nimeni nimic, nu mai speram, nu mai credem, pur si simplu ne taram prin aeroport si fixam tabelele cu zboruri, jumatate din ele trecute cu rosu, anulate. Zborul spre Bacau de la ora 16, anulat, totusi cursele Cluj-Roma sunt trecute ca in desfasurare. nimic despre Bucuresti. Stam si numaram minutele, peste jumatate de ora ar trebui sa facem check-in-ul, dupa noul program. Peste inca o jumatate de ora aflam ca la 288, 289 si 290 se efectueaza check-in-ul pentru Bucuresti. Nimeni nu zice nimic, indraznim sa zambim, dar nu mai mult. De la 18.50, ora de plecare se muta la 19.50.La ora 17 check-in-ul inca nu e deschis. Asteptam confirmarea ca avionul a decolat din Romania, avem sufletul la gura si stam sprijiniti de bagaje. La un moment dat se anunta ceva, cineva striga din spate "Nu" si lumea se panicheaza. Stam si ne uitam dezorientati in jur, ca mai apoi sa ne spuna ca 290 e inchis si check-in-ul se efectueaza doar la 289 si 280. Nu mai rezistam mult, avem nervii intinsi la maxim si toata lumea face pronosticuri, noi nu mai avem demult energia pentru asa ceva. La 18.30 se deschide check-in-ul, la 18.46 avem biletul de decolare cu loc si tot, inca suntem sceptici, in avion o sa ne linistim. la 21.12 decolam in sfarsit. La 00.23 aterizam pe Baneasa. Un sentiment mult ravnit in ultimele doua zile ni se citeste pe fata. Acasa.
Un mic moment artistic al "colegilor de celula" din Portugalia, care stateau de vreo doua zile in aeroport si din pacate i-am lasat tot acolo.

Razboi

Am 82 de ani si ma asez pe fotoliu ca sa-mi trag rasuflarea. Triumfatoare, ma las cu toata increderea in fotoliul, care parca devine din ce in ce mai mare pentru mine. A trecut jumatate de zi de cand caut ceva prin casa si acum traiesc sentimentul acela de eliberare, ca l-am gasit. Atipesc multumita, convinsa ca am castigat o batalie. In fiecare zi e la fel: caut, cred ca gasesc si apoi adorm. De fapt, doar am uitat ce cautam, iar maine cand imi amintesc o iau de la capat.

Din bucatarie

La ora la care scriu e 11.52 si inca mai am sarmalele in cuptor. Care e povestea zilei de azi si ce rol au sarmalele in toata treaba asta? La 8 fix deschid ochii cu o mana pe laptop si una pe telefon. Deschid laptopul si totodata scriu un mesaj cum ca lucrez de acasa azi, parca pe ploaia asta n-am chef de drum prin metrou si 41.
Si un plan maret se naste in mintea mea, hai sa gatim intarziata mancare de paste. Al doilea an la rand cand ratam pastele romanesc si asa as manca niste sarmale! Fac ordine in emailuri, las instructiuni in dreapta si-n stanga si plec la piata.
La 9 si un pic am iesit pe usa, in aproximativ o ora, eram inapoi. Revin la calculator, nimic interesant in lipsa mea. Pun ouale la fiert, spal vasele, imi proportionez diverse ingrediente si apoi ma intorc la e-mailuri. Urmeaza vreo ora in care nu ma ridic de pe scaun si in care ouale puse la fiert crapa. Ma rog, trec peste, le inrosesc si apoi toc carnea pentru chiftele. Imbin prepararea lor cu clickuri, e-mailuri si alte comunicate esentiale, cam pe la ora 4 termin laborioasa activitate. Pe la 4 jumate ma apuc de sarmale, scopul suprem al zilei. Nu fac mare lucru, ca arde inboxul de plin ce e si ma tine blocata pana la 6 jumatate. Ziua mea de lucru a inceput cu o ora mai devreme si s-a prelungit mult peste program. Inchid totul si de la ora 7 incolo ma dedic in totalitate sarmalelor. La 8.30 le-am bagat in cuptor si cred ca ma culc fara sa apuc sa mananc o sarmala.
Rezultatul zilei de astazi, 12 oua fierte-crapate si vopsite, un platou de chiftele din care au mai ramas vreo 10 si o oala de sarmale care inca fierbe. Din 16 ore, cred ca 8 le-am pierdut cu gatitul si nu sunt incepatoare in ale bucatariei si am avut si ajutor la impachetat sarmalele.
Bottom line, mi-e imposibil sa calculez munca pe care au depus-o gospodinele in zilele dinaintea sarbatorilor. De fapt mi-e imposibil sa calculez, munca pe care o depun zilnic femeile casnice din Romania. Si zic Romania, pentru ca la noi e inca prezenta aceasta practica si nu da semne de diminuare.
Ce-as fi facut in mod normal? Ma trezeam la 8, ajungeam la birou la 9.30-9.45 si la 6 dadeam shut down. Apoi ori aveam scoala, ori alte activitati. Ajungeam acasa, faceam un dus, citeam 2 randuri sau vizionam 2 minute dintr-un film si adormeam.
In schimb ce fac acum? E trecut de miezul noptii, am facut un dus si astept sa inchid cuptorul. Imi miros degetele a varza murata, iar parul parca mi-ar fi stat toata ziua intr-o tigaie cu ceapa prajita. Mi-e somn si mi-a trecut pofta de sarmale.

Periodic

Periodic vorbesc cu bunica la telefon, mai rar decat s-ar cuveni, ce-i drept, dar ma straduiesc sa mentin o oarecare traditie. La randul ei, bunica isi face datoria de a-mi readuce in minte anumite aspecte demult uitate ale vietii noastre de familie; eu zambesc cand aud, ea sporovaieste de zor si din cand in cand imi arunca niste intrebari care ma incuie de-a dreptul si atunci intervin pauzele lungi de gandire, ori nascocesc vreo scuza rasuflata, ori ma chinui sa-mi amintesc cum se intampla pe vremea aceea.
Multe lucruri s-au schimbat si degeaba incerc eu sa i le explic, stie de o mie de ori mai bine decat mine, e dovada vie a schimbarii si totodata singurul om la fel pe care il stiu de cand sunt. Are puterea incredibila de a ma intoarce in timp de fiecare data cand vorbim, acum sunt pe prispa ferindu-ma de o closca infuriata, apoi sunt in vie si ma prinde soarele pe umeri, iar imediat dupa asta ma cearta ca mananc intotdeauna turtele fierbinti.
Nimeni nu e dispus sa afle, cum nici tu nu retii mai mult de doua, trei nume si nici atunci nu le asociezi corect fetele, de aceea iti place sa te descoperi in vorbele cuiva care te stie. Stii ca la fiecare conversatie urmeaza setul obisnuit de intrebari si de sfaturi: sa mananci! sa ai grija sa nu racesti ca tu ai probleme cu gatul! au aparut urzicile, ah, dar stai ca tu nu mananci, numai sor'ta mananca; de gatit, mai gatiti? mai umbli noaptea prin somn? etc. .

Periodic imi iau doza de amintire.

For those who lose control

More control solutions

Kirschblüten - Hanami

Don't wear any make-up when watching this movie!

Plot

Viata bate filmul sau filmul bate viata, sunt nehotarata asupra acestei chestiuni.

Uitandu-ma asta-seara la un serial idiot, era clasica faza din filme, unde el si cu ea se cearta si el pleaca trantind usa (putea la fel de bine sa fie ea, nu e o conditie necesara sa fie el ), ca pana la urma, el sa ajunga sa bata la usa unei alte femei. Deci, el, nervos (ranit), pleaca sa-si caute alinarea in bratele alteia, un scenariu rasfolosit in filme, incat cam de fiecare data intuiesti acest gest lipsit de spontaneitate al personajului in cauza.

Asta imi aduce aminte de o faza asemanatoare din realitate, numai ca pentru un film ar parea cam lipsita de originalitate, dar tot ma amuza mai tare decat orice film.

Avem in scena acelasi context tensionat, cu trantit de usi si vorbe ascutite aruncate cu precizie si o evadare in goana din ambientul ostil. Printre lacrimi si nervi, la pas alert, te tot gandesti la o scapare, la ceva care sa faca click. Poate ca, numai in mintea unui om bolnav ar aparea tentatia de "hai sa facem o faza de aia rasuflata ca-n filme" si pac pui mana pe telefon si apelezi numarul cu pricina. Telefonul suna, te tot gandesti cum sa construiesti un scenariu care sa te avantajeze, esti in incurcatura, victima sau calau? Ce scenariu se potriveste mai bine, ochi de soricel sau te duci si bati cu pumnul in masa? Cum dracu' se intampla in filme? Telefonul suna, suna si nimic la capatul celalalt. Mai suni o data, iti intra direct mesageria, fuck! Parca asta nu se intampla in filme, nu-i nimic trecem la planul B. Suni la alt numar, la fel de disponibil pentru situatii de urgenta. Suna din nou, mai scurt ca data trecuta si auzi imediat vocea salvatoare, doar ca in acelasi moment o alta voce rastita iti urla in cap "ce naiba faci, te crezi in filme?" . Te dezmeticesti, iti ceri scuze pentru ora tarzie, intrebi de sanatate si inchei cu o promisiune de revedere candva. The End

Compatimiti-ma, va rog!

Sunt zile proaste, uneori chiar si depresive, mai ales in perioada asta, sau zile tensionate si nebune, cu picioarele in spinare, uitand pana si sa respiri. Dar la final rasufli, zici “gata, a trecut!”, si pui capul pe perna si adormi. Dar nu si azi!

Cu siguranta nu e cea mai proasta zi din istoria personala, dar e o zi in care strigi dupa compatimire, in mijlocul zilei erai undeva intre plans si urlat isteric, nu stiai daca sa mai spargi ceva sau sa aduni cioburile care deja erau facute morman in preajma ta. Nu e cea mai proasta zi!

Dimineata am visat o pisica, care m-a muscat de picior, spre seara s-a intors blestemata ca sa-si lase si urmele ghearelor pe mine, cand mi-am sters usa unui dulap peste mana dreapta provocandu-mi o zgarietura care ustura ingrozitor. Stiam eu ca nu e semn bun!

Vreau compatimire dintr-aia imbecila, cu ochii blegiti si incurcati, care nu fac decat sa dea din umeri si sa zica, nu stiu. Nu e nimic rau in asta, doar ca atunci cand urli la mai multa lume decat ai in mod real langa tine la sfarsitul zilei, nu mai ai dreptul sa pretinzi compatimire. E o zi trista, despre care am scris!

Cu gust racoritor de portocala

O prezenta pe care o simti permanent ca o rasuflare rece in ceafa, dar care dispare de indata ce intorci capul si nici macar nu te miri ca totul se intampla in mintea ta bolnava, realul e mult prea neinteresant ca sa-l bagi in seama. Concentreaza-te!
N-ai habar de nimic si asta te macina, ce sa faci ? Sa mergi la cacealma, sa improvizezi, sa speri ca poate pacalesti si de data asta, legi doua fraze, zambesti frumos sau mai bine gasesti o scuza si amani pe mai tarziu. Asta din urma suna a tine si ai pus-o in practica de atatea ori, maine e alta zi si maine e cu siguranta mai bine.
Lucrurile nefacute si lucrurile imaginate. te rod. Planurile si promisiunile, azi, saptamana asta, semestrul asta, de data asta. dar, nu. Ce traiesti acum printre ai tai. doar ca plutesti cu mintea aiurea. Concentreaza-te putin!
Lipsa si imaginatia iti sunt potrivnice, li s-ar mai adauga atat de multe, dar ti-e rusine sa le insiri, cineva trebuie sa creada in tine, asa prost si rau, ai nevoie de ceva, care sa fie acolo. N-ai atata forta in maini ca sa darami lumi, ce ti-ar mai placea sa vezi cum se prabusesc unul cate unul, cum se acopera de praf si se sufoca, disparand. din visele tale bolnave.

asemeni unui spot publicitar. idiot.

Intrebare si raspuns

Cum e viata? Asa suna o intrebare.
Viata? E rotunda si plata, are gust de apa si miroase a pamant. In momentul de fata e ninsa, dar maine dimineata, cu siguranta va fi calcata de noroi pe talpi si bruscata printre autobuze. Nu e precauta, are atatea litere de pus cap la cap, vorbe rostite fara noima, fraze citite din diferite foi si hartiute, tastaturi dezasamblate care leaga haotic cuvintele, si apoi alte si alte degete care se incapataneaza sa urmeze un tipar. Dar, bineinteles, ca e pusa pe muzica proasta si oricat ar vrea sa orbecaie in profunzimi si sa dezlege enigmele viselor bolnave, tot isi pierde orientarea si porneste in cautarea aventurilor din capatul lumii. N-ai cum sa o condamni, cum nici ea la randul ei nu acuza, asumandu-si rolul de marioneta fara sfori intr-o piesa jucata de mult prea multe ori ca sa se mai lase manevrata.
Asta e viata, deocamdata.